Interviu acordat de președintele Asociației de Prietenie România-China, Florea Dumitrescu, postului R.R.I., secția chineză

Interviu realizat in data de 4 mai 2015 – redactor Marian Mizdrea

Florea Dumitrescu s-a născut la 4 aprilie 1927 în satul Necșești, judetul Teleorman. De profesie economist, și-a început cariera ca funcționar la Banca Națională a României; în perioada august 1969 – martie 1978 a fost ministru de Finanțe, devenind primul ministru al unei țări socialiste care a semnat acorduri cu FMI si Banca Mondială, în 1972.
În perioada iulie 1978 – aprilie 1983 a fost ambasador al României în RP Chineză, iar în perioada martie 1984 – martie 1989 a îndeplinit funcția de guvernator al Băncii Naționale. În anul 1995 a fost ales președinte al Asociației de Prietenie România-China, iar in anul 2011 vice-președinte al Casei Romano-Chineze, funcții deținute până în ziua decesului, 16 aprilie 2018.

Redactor: Domnule ambasador, cum ați luat contact cu China, care a fost experiența dumneavoastră cu China până la sosirea la Beijing, ca ambasador al României?

Florea Dumitrescu: Am fost numit ambasadorul României în China la începutul anului 1978. Până atunci lucrasem ca ministru al finanțelor, nouă ani. În această calitate am cunoscut relațiile relațiile româno-chineze pentru că avuseseră loc două evenimente importante care au apropiat țările noastre, inundațiile din România din perioada 1970-1971 și cutremurul din anul 1977. După aceste două evenimente, tot mai multe delegații române și chinezi au făcut schimburi de vizite. În această perioadă m-am întâlnit cu parte din aceste delegații, venite pentru înțelegerea situației de după petrecerea acestor catastrofe și modalitatea de a ne acorda sprijin. Mi-amintesc că în 1971 o delegație condusă de vicepremierul de la acea vreme, Gogu Rădulescu, a făcut o vizită în China, iar ei ne-au acordat un împrumut de o sută de milioane de dolari, fără dobândă, ca ajutor după inundații. Ca minstru al finanțelor, am fost solicitat pentru stabilirea modalității de utilizare a acestor bani în mod cât mai eficient. Acesta este un aspect. În al doilea rând, chinezii, după moartea lui Mao și a lui Zhou Enlai, și-au propus să găsească soluții pentru ieșirea din acea stare de sărăcie existentă până atunci și să facă progrese ceva mai importante. În acea perioadă, deci, revenise în structurile de conducere Deng Xiaoping, cel care în timpul Revoluției Culturale, dar și mai înainte, ba era schimbat și trimis la munca de reeducare, ba era rechemat la Beijing. În momentul preluării conducerii de către Deng Xiaoping, chinezii și-au pus problema „Ce facem? Încotro mergem?” Și atunci au decis să înceapă să învețe ce este de făcut. Chiar în ultimele luni ca ministru al finanțelor am primit o delegație la biroul meu, mă așteptam să intre 5-6 persoane, dar nu se mai terminau, erau vreo 20, de la ministerul de finanțe, de la banca centrală și erau dornici să afle ce anume facem noi de avem o economie care merge atât de bine. Vedeau că se construiau blocuri, întreprinderi, fabrici, agricultura era dezvoltată. Deci doreau să cunoască, să afle modalitățile de funcționare a statului în raport cu economia. Și mai târziu, când am devenit ambasador, de la președintele țării și până la ultimul specialist pe finanțe cu care am avut contacte, toți aveau aceeași întrebare: „Cum faceți voi? Ce miracol s-a întâmplat în România de aveți creștere de 10%?” Noi creșteam în perioada aia cu 10-11% pe an. Se dădeau în funcțiune fabrici noi, altele erau modernizate. Pe atunci, Ministerul de Finanțe și Banca de Investiții trebuia să controleze toate investițiile din România. Pe cele mai mici le controlau filialele noastre din județe, cele de peste 50 de milioane de dolari trebuia să fie controlate de minister și de Banca de Investiții, care avea ingineri de specialitate. Se controlau documentația, proiectele, la început, se corectau și hotărau câți bani să aloce pentru fiecare obiectiv. Deci antrenarea noastră la viața economică a țării era din plin, pentru că atunci se construiau foarte multe obiective. Mi-amintesc că într-un an, după cutremur, trebuia să finanțăm 100-150 de mii de apartamente, și chinezii erau foarte interesați de metodologiile noastre. Plus că din 1970 am intrat și în marile finanțe ale lumii, am devenit țară membră a Fondului Monetar Internațional (FMI) și a Băncii Mondiale (BM), deci lucram cu cele mai mari instituții din lume și câștigasem o anumită experiență pe care am și folosit-o. Ori chinezii erau interesați de aceste relații. Din acest punct de vedere vorbesc despre relațiile pe care le-am avut cu China în perioada funcționării ca ministru de finanțe. Altfel, timp de trei luni am fost la Ministerul de Externe – era obligatoriu – pentru documentare, am citit toată corespondența desfășurată până la acea dată și mi-am format o imagine despre ce trebuie să fac acolo, pe ce anume trebuie să pun accent. Plus că în momentul în care s-a decis, Ceaușescu mi-a spus „Uite, ai fost nouă ani la finanțe, nimeni nu a stat acolo atâta timp ca tine. Trebuie să mergi în altă parte, să schimbi locul de muncă. Vei merge în cea mai mare țară a lumii.” Asta era, trebuia să merg, și m-am pregătit inclusiv din punctul de vedere al relațiilor economice. Am început să aflu despre cum lucrează China, ce metode, ce mecanisme folosește China ș.a.m.d. Și toate astea m-au ajutat foarte mult pentru a intra în specificul problematicii chineze.

Redactor: Ceaușescu a trimis, deci, un specialist în finanțe în cea mai mare țară a lumii. El avea cumva un program al dezvoltării relațiilor României cu China? Avea deja informații sau prevedea iminenta deschidere a Chinei și dorea ca România să fie reprezentată de un specialist pentru a exploata în folosul României acest moment? Sau numirea dumneavoastră s-a dorit a fi o răsplată după conducerea finanțelor țării timp de nouă ani?

Florea Dumitrescu: Poate că a fost și o anumită răsplată, dar în principal, numirea mea a fost legată de viziunea dezvoltării acestor relații, mai ales că, în cadrul CAER-ului, noi ne tot ciondăneam cu rușii și cu ceilalți. Ceaușescu mi-a spus că singura mea misiune era creșterea volumului de afaceri româno-chineze. Când eu am ajuns la post, valoarea schimburilor comerciale era de 400 de milioane, maxim 500 de milioane de dolari, import-export. Și el îmi spusese că trebuie să ajungem la o sumă mult mai mare, n-a precizat cât anume. Atunci a trebuit să gândesc foarte bine, potențialul nostru nu era chiar atât de mare încât să mărim prea mult schimburile comerciale, trebuia ca pe lângă exporturi să vedem și cum plătim importurile. Care ar fi fost calea? Lucrând mult timp cu FMI am înțeles cum lucrează lumea, cum se dezvoltă lumea, am înțeles cum se dau bani de la FMI, de la BM. De exemplu, FMI dădea credite pentru echilibrare, dacă aveam o balanță dezechilibrată, importurile erau mai mari decât exporturile, golul creat se acoperea printr-un anumit credit. Se putea apela și la alte bănci, numai că, nefiind membri, alte bănci nu ne dădeau credite, nu prea aveau încredere în noi, mai ales că după război anulasem unele datorii pe care le aveam în străinătate, naționalizasem întreprinderi, și toată lumea era cu ochii pe noi și apreciau că ne dau bani și noi nu plătim. Deci, nu ne dădea nimeni. Chiar și la Moscova, eram membri la două bănci, Banca de Colaborare și Banca de Investiții. Mi-a spus Ceaușescu, odată, să merg la Moscova și să le cer să ne dea trei milioane de dolari, nu era o sumă așa de mare. Și ăia de-acolo mi-au spus „Tu știi care este situația noastră.” Eu mergeam acolo în fiecare trimestru, la comisia valutară, și am venit de-acolo fără niciun dolar. I-am spus lui Ceaușescu că băncile nu au valută, și știam și noi că nu au, aveam dările de seamă și toate alea, și atunci l-am pus pe gânduri pe Ceaușescu. Băncile de la Moscova, ca să facă rost de valută, trebuia să exporte cineva. Rusia exporta pentru ea, noi exportam pentru noi și așa mai departe, iar valuta corespunzătoare o luau direct țările respective. Atunci s-a pus problema de a deveni membri ai FMI și BM. El a spus, „În acest caz, hai să-i cunoaștem pe-ăștia”, adică să înțelegem ce credite dădeau ei, pentru ce dădeau credite, în ce condiții ș.a.m.d.
Pe vremea ceea Taiwanul era membru al FMI, nu RP Chineză. În momentul în care am ajuns eu la Beijing, chinezii doreau să devină membri ai FMI și BM, Beijingul să fie recunoscut ca membru.
V-am spus aceste lucruri pentru că, atunci, am avut o contribuție importantă, i-am ajutat mult ca ei să devină membri ai acestor două instituții. La o săptămână după ce am ajuns la Beijing am prezentat scrisorile de acreditare unui vicepreședinte al Consiliului de Stat, Wu Lanfu. Ne-a primit Wu Lanfu, a primit scrisorile de acreditare și a întrebat despre obiectivele mele. I-am răspuns că noi dorim să intensificăm relațiile bilaterale. El m-a ascultat și mi-a spus: „Noi ce trebuie să facem? Mie trebuie să-mi spuneți, mai întâi, ce faceți la voi în țară de merge atât de bine, iar la noi merge prost.” Despre asta i-am și vorbit, cam ce ar trebui să facă și ei. I-am spus că noi intraserăm și pe piața internațională, aveam relații și cu Germania, și cu Franța, și cu Italia, numai că nu aveam destui bani să ne terminăm fabricile, să creștem producția și să mărim exportul. Așa am intrat la FMI și BM. Aflând acestea, Wu Lanfu zice: „Domnule ambasador, ce mecanisme folosiți voi în România de mergeți așa de bine? Noi ce trebuie să facem?” Era o problemă fundamentală, chinezii aveau de atins un obiectiv, trebuia să schimbe direcția și așteptau sprijin de la noi. Și a urmat: „Noi vă primim cu mare bucurie, mai ales că ați fost ministrul Finanțelor și cunoașteți toate mecanismele. Noi vrem să facem la fel ca voi, pentru că suntem țară socialistă, România este țară socialistă. Avem Japonia aproape, dar nu vrem să luăm de la ei, au alt sistem, dacă ar fi să învățăm de la americani tot nu merge, au alt sistem.” Ei nu cunoșteau mecanismele de cooperare cu sistemele occidentale. În regulă, hai să le vorbesc cum facem noi. I-am spus că folosim instrumentele financiare, în primul rând, că avem relații cu foarte multe țări, exportăm, importăm, dar la un nivel destul de redus pentru că nu avem o industrie atât de dezvoltată. Am accentuat necesitatea folosirii creditelor, să dăm și să primim credite, adică primim mărfuri pe credit și le plătim după o lună, după două ș.a.m.d. I-am descris teoria investițiilor – ei nu făceau investiții decât în țară – am precizat că și noi facem investiții în țară, dar am început să investim și afară, în țările arabe, în țări din Asia, și am dori să facem și cu ei acest gen de colaborare. La final, după ce am prezentat eu toate doleanțele și obiectivele noastre, mi-a spus: „Dragă domnule ambasador, noi v-am ascultat cu foarte mare atenție, dar noi n-avem legi să dăm credite și să primim credite, noi n-avem legi care să ne permită să facem investiții în altă parte și să primim investiții. N-avem legi, nici nu facem astfel de credite și de investiții.” Am răspuns că dacă nu adoptă asemenea legi vor rămâne așa în continuare. A fost cam neplăcut să le spun așa, dar le-am spus-o. Bine, asta-i situația, am plecat noi de-acolo cam dezamăgiți, mă și gândeam că abia am fost numit ambasador și va trebui să merg înapoi acasă din lipsă de rezultate. I-am spus și soției, am vorbit și cu colegii, îi întreb „Ce facem, domnule, în situația asta?! Mi-a spus cel mai autorizat om, nu un director de întreprindere, nu au legi.” Ce să facem, ce să facem, m-am gândit să încercăm totuși, că trebuie să miște ei ceva dacă doresc să progreseze. Și, încet-încet, l-am cunoscut pe ministrul Comerțului, pe ministrul Cooperării, am cunoscut viceprim-miniștri, miniștri, discutam cu ei și toți spuneau că trebuie să facă ceva, ei erau conștienți că trebuie făcut ceva. Ori eu tocmai eram acolo să le spun cam ce trebuie să facă. Iată că după o lună, două – ei erau cei mai interesați – azi ne invită ministrul Comerțului, poimâine ministrul Industriilor, la Ministerul Cooperării era o doamnă, Chen Hua, foarte deșteaptă și atentă cu noi. La un moment dat ea îmi spune: „Tovarășe ambasador, am o propunere. Noi suntem în situația pe care o cunoașteți foarte bine, vrem să ieșim din această situație, dar trebuie să învățăm ceva. Am încercat să luăm de colo, de colo, dar considerăm că de la dumneavoastră este cel mai potrivim să învățăm. Sunteți țară socialistă, lucrați în cadrul CAER, lucrați și cu FMI.” Apropo, ieșirea noastră în marea finanță a lumii a deschis un orizont foarte mare, toate țările se uitau la noi, nu vă mai spun de țările socialiste, numai noi și iugoslavii eram membri ai FMI. De-asta ne-a și spus: „De la dumneavoastră și de la iugoslavi trebuie să învățăm. Noi trimitem delegații în toată lumea, 40-50 de delegații, numai în România avem 35-40 de delegații pe an.” Asta o știam și noi, vă închipuiți, în anii 1978-1980 veneau anual 40 de delegații chineze, toate conduse la nivel de prim secretar de provincie, de adjuncți de miniștri. Numai că la nivel înalt nu li se spunea decât probleme politice, ori noi la ambasadă aveam instrumentele pe care doreau ei să le prezentăm, și le-am prezentat. Și așa am făcut, ca s-o scurtez, și în decurs de doi ani de zile am ajuns să semnăm cu ei ceea ce îmi propusesem eu din țară. Am mărit volumul schimburilor de la 500 de milioane, maximum cât era până atunci, la un miliard de dolari, cel mai mare volum pe care l-am avut noi cu China. Cum s-a procedat, n-am luat bani să facem investiții, am făcut cu ei contracte pe credit, noi livram utilaje și după o lună, după două, au început să ne dea cărbune, minereu de cupru, mangan, cositor și altele. S-a întâmplat și ca noi să primim minereuri și să livram utilajele după 3-4 luni. Mecanismul începea să meargă.

Redactor: Ce exportam noi în China în acea perioadă?

Florea Dumitrescu: Aa.. le dădeam foarte multe produse importante. În doi ani am făcut un contract să le vindem piese pentru zece mii de tractoare, și acolo am făcut o secție de ansamblare. Români erau numai cei care conduceau, maiștri, ingineri, restul erau chinezi. Am mai făcut un contract de patru mii de camioane Roman. În țară se vindeau câteva sute, ori acolo s-au vândut în total zece mii de tractoare și mii de camioane, vă dați seama ce piață. A mai fost un contract să construim o fabrică de ciment de patru mii de tone pe zi, turisme Aro, valori foarte mari. Și în contul lor ei ne livrau diverse mărfuri… noi le-am dat utilaje. Așa am mărit volumul schimburilor, că dacă tot așteptam ca înainte, treceau poate și zece ani. Aici am făcut saltul, într-un mod diferit de toate celelalte țări cu care China avea relații atunci. Ei erau interesați să cunoască instrumentele financiare și economice internaționale, noi i-am informat cu tot ceea ce știam noi și am și aplicat potrivit situației lor.
Vă spuneam de ministrul Cooperării, mi-a spus să merg la minister într-o anumită zi în care vor veni toți directorii din teritoriu, patru sute de oameni, că se mobilizaseră și ei, iar eu să le prezint toate chestiunile acestea. Eu când am auzit asta, m-am gândit că intrăm în alte chestiuni, așa că i-am spus „Tovarășa Chen Hua, eu sunt ambasador aici, nu sunt profesor. Ca să fac așa ceva trebuie să cer aprobare din țară, trece timpul, pierdem vremea. Haideți să ne întâlnim câteva persoane, spuneți ce vă doare, vă spun și eu, facem schimb de experiență, căutăm moduri de rezolvare.” Și așa am făcut. În doi ani de zile i-am convins că trebuie să meargă pe această cale. Și să vă spun un lucru, politica de reformă și deschidere din China se bazează, în cea mai mare parte, pe experiența românească. Să vă dau un exemplu: ei spuneau “Nu dăm investiții, nu primim investiții. Noi dacă dăm, dăm ajutoare.” Dăduseră ajutoare în Vietnam, în Indonezia, în toate țările dimprejurul lor, miliarde de dolari. În Vietnam au dat două miliarde de dolari, pentru că vietnamezii erau curtați și de ruși. Acuma, să nu ne închipuim că erau ajutoare gratuite, ele erau acordat sub formă de împrumuturi pe termen lung, 20-40 de ani. Deci ei cheltuiau foarte mulți bani în mod neeficient. Ori prima țară cu care au început cooperarea în cadrul politicii de reformă și deschidere a fost România, în doi ani de zile am schimbat împreună toate mecanismele dinainte. Acestea sunt realități recunoscute de toată lumea care a fost martoră în acele timpuri. Când mergeam cu Bobocea (n. red: Ion Bobocea: diplomat, translator) la câte o recepție, erau ambasadori care mă întrebau „unde ai fost, domnule, ce-ai făcut?”, pentru că ei auzeau că ambasadorul român a fost invitat de Ministerul de Externe să meargă nu știu unde. N-aveam restricție, ceilalți aveau restricții, să meargă numai pe anumite direcții.
Redactor: În această perioadă, 1978-1980, au fost două momente importante: flerul, poate, lui Ceaușescu, sau rezultatul analizelor cunoscătorilor din spațiul economico-financiar, care a stat la baza deciziei de numire a dumneavoastră la Beijing…
Florea Dumitrescu: Au fost analizele oamenilor care crescuseră România. Până când am ajuns la Beijing, în perioada funcționării mele ca ministru de finanțe înființasem șapte bănci mixte, româno-engleză, româno-franceză, româno-germană, româno-italiană, româno-egipteană… Și cu americanii am avut o bancă. Prima bancă am înființat-o cu o firmă financiar-economică din Statele Unite.
Redactor: Revenind, un al doilea moment important, dar care a coincis cu primul, a fost încheierea, în China, a Revoluției Culturale și determinarea noilor lideri chinezi pentru schimbarea economică. Situație în care s-a decis ca un specialist economico-financiar român să funcționeze în China, o uriașă piață pe cale de deschidere, în folosul României și, implicit, al Chinei.
Florea Dumitrescu: Exact. În plus, relațiile noastre de prietenie, trebuie să știți asta, au fost relații de un tip deosebit, domnule, nu de genul ne întâlnim, ne strângem mâna, ne pupăm și mergem la masă. Nu. Noi am făcut niște relații viabile, care s-au bazat pe încredere, eu am avut încredere în el, el a avut încredere în mine. Când două țări au încredere una în cealaltă, lucrurile merg foarte ușor, oamenii se înțeleg mai ușor. Ce am făcut în doi ani de zile… Am schimbat întreaga mentalitate de atunci, nu a mai vorbit nimeni nimic despre acele lucruri. Am discutat cu oamenii, cu ministerele, care facem producție, care facem export ș.a.m.d. Deci era deja altă mentalitate, altă concepție.

Redactor: Când a intrat China în FMI?

Florea Dumitrescu: Vă spun imediat. După ce ei s-au asigurat că vor demara un sistem de legislație care să fie în favoarea dezvoltării, s-au gândit să facă la fel ca noi. Mergeam cu Bobocea, la ora 6 seara ne chemau la un restaurant, eram cu toții vreo șase inși, noi doi și patru chinezi. Ne apuca 12 noaptea, 1 noaptea. (Bobocea: Cu Bo Yipo, era vicepremier și ministrul finanțelor). Domnule, să stai acolo de vorbă șase ore, răgușeam spunându-le… (Bobocea: Ne-a invitat și acasă la el). Era o relație de încredere, acesta este elementul fundamental, domnule, de încredere și de ajutor. Și atunci s-a împământenit această relație de colaborare, de prietenie, să procedăm ca doi prieteni. Și fac o paranteză pentru a ajunge la momentul de față. Noi nu mai avem încredere acum, pentru că ei, pe de o parte, sunt foarte curtați de japonezi, de germani, de americani. Păi, ca să vedeți despre cum mergeam noi atunci, în comparație de alte țări. Când noi am ajuns la schimburi de un miliard de dolari, s-a dat în presă, a aflat lumea, și la o recepție ne-am întâlnit cu ambasadorul sovietic, Șcerbakov, o persoană foarte cumsecade, prietenos, respectuos, trecuse prin România în perioada războiului și era legat de români. Și el mă întreabă: „Măi Florea, cum ai făcut tu? Pe mine mă sună de la Moscova și-mi spun că tu ai un miliard și noi avem șapte sute de milioane. Și avem mii de kilometri numai de graniță cu China, numai dacă am trece de la unii la alții peste graniță și tot facem peste un miliard, dar vreau să știu cum ai făcut tu.” Și i-am spus, n-am făcut vreo minune, am intensificat colaborarea, uite ce livrăm aici, ce facem aici. Deci cooperarea economică a fost elementul de bază în cadrul relației noastre cu ei.

Redactor: Dar mai întâi a fost cea politică, începând cu 1963, 1965..

Florea Dumitrescu: Bineînțeles, exact, totul a fost politic, așa a început. Eu fac referire la impulsionarea relațiilor de la începutul lui 80. Deci ei știau foarte bine ce se întâmplă la noi. Vă spuneam, într-o lună veneau aici câte 2-3 delegații mari. Să vă dau un exemplu, în 71, 73, au venit în România 11 delegații din China, conduse de Jiang Zemin care, în vremea când eu eram acolo, era ministrul construcțiilor de mașini și, ulterior, a devenit președintele Chinei. Vă închipuiți cum lucram cu el? El a stat doi ani în România, învățase românește.

Redactor: Sunt multe povești despre Jiang Zemin, ba că a fost la Timișoara, ba în Vâlcea…

Florea Dumitrescu: Cel mai mult a fost în Argeș, la Pitești, Câmpulung..

Ion Bobocea: Noi importasem fabrici de la chinezi, unele au fost inundate în 1970. Iar chinezii ne-au trimis specialiști pentru reparațiile necesare. Aveam aproape o mie de specialiști, iar Jiang Zemin era șeful grupului de consilieri. Consilierii erau în diverse locuri, acolo unde erau aceste fabrici, iar el se deplasa în toate aceste locuri. Deci asta a fost Jiang Zemin, șeful grupului de consilieri.

Florea Dumitrescu: El lucrând aici și conducând o serie întreagă de delegații, a învățat bine limba română, în numai doi ani de zile.

Redactor: După ce a devenit președinte, îi făcea mare plăcere ca, atunci când primea delegații românești, să recite din Eminescu și să cânte Trandafir de la Moldova.

Florea Dumitrescu: Exact. Și să vedeți cum este caracterul chinezului. Eu am lucrat ca ambasador din 1978 până în 1983. În 1983 m-am întors în țară. El a venit aici invitat de Iliescu în 1996, la 13 ani după ce eu am plecat de-acolo. Președintele Chinei vine în România, termină vizita oficială, și mă pomenesc cu un telefon de la Guvern prin care sunt invitat să particip la o activitate și să mă întâlnesc cu președintele Chinei. Înafară de mine au mai venit câțiva care lucraseră cu el când era cu grupul de consilieri sau care lucraseră în China și se cunoscuseră. Am stat cu el de la ora 18:30 până la aproape 12 noaptea. Mi-a spus ce-a făcut în tot timpul ăsta, cum a ajuns președinte și cum vrea el să ducă China, zice, „s-o duc pe drumul pe care România deja a fost consacrată.” Deci, au fost lucruri foarte importante și foarte interesante.
Ați întrebat de ce au venit ei aici, cu Jiang Zemin în frunte. Păi au venit pentru că, așa cum spunea Bobocea, noi primisem de la ei câteva fabrici, utilaje. Și, după inundații (n.red: 1970) ne-au dat încă vreo 50-60 de obiective, fabrică de diamante și altele, toate astea contribuind la modernizarea și dezvoltarea industriei. Deci, și cu ajutorul lor, punând toate aceste fabrici în funcțiune, ne-a fost mai ușor să ne dezvoltăm.
Plus, pe partea politică, au fost mereu alături de noi. În 1968, când Ceaușescu a vorbit de la tribună către o sută de mii de oameni și rușii își plimbau tancurile de-a lungul Prutului, ei au venit la ambasadă și au spus „Dacă România este atacată, noi suntem cu România.” A venit premierul chinez la ambasadă, a venit în mod intenționat, să audă toți cei care erau acolo (n.red: sărbătorirea Zilei Naționale, 23 august 1968, Beijing; premierul Zhou Enlai).

Redactor: Este adevărat că prima fabrică de autocamioane din China a fost înființată de Roman Brașov?

Florea Dumitrescu: A, nu, nu. Să fim corecți.

Redactor: Vă întreb tocmai pentru că ați fost martori ai acelor timpuri, pentru că circulă tot feluri de povești.

Florea Dumitrescu: La o jumătate de an sau la un an după ce am ajuns acolo am vizitat o fabrică ce producea o sută de mii de camioane, în niște munți, în partea sud, am făcut o noapte cu trenul până acolo. Aveau fabrici, dar, ce n-aveau ei, productivitate înaltă și tehnologie înaltă, calitatea. Am avut o discuție cu ei și-mi spuneau că produc o sută de mii, două sute de mii de camioane. Le văzusem, nu trebuia să mă mai convingă. Dar continuă și-mi spun „Noi vrem să ne dați cabina”, asta nu aveau ei pus la punct, pe când noi luasem cabina de la germani, de la MAN. Deci s-au conjugat anumite lucruri…

Redactor: Locomotive?

Florea Dumitrescu: Aaa, locomotive… o provincie întreagă (Bobocea: Shanghai, întreaga regională Shanghai avea locomotive românești, de la Craiova. Regionala CF Shanghai câștiga în fiecare an locul întâi din China folosind locomotivele noastre), aveam acolo peste cinci sute de locomotive diesel, domnule. Aici vreau să subliniez importanța industrializării țării, domnule. Cu ajutorul industriei am făcut și agricultură – mă refer la tractoare – am dat și la agricultură, am dat și chinezilor, pe urmă am dat și Iranului, exportam în toată lumea. Asta era România atunci, se pusese pe picioare. Noi dacă mai continuam acest proces de industrializare și de modernizare eram departe acum, concuram cu Coreea de Sud sau alte țări asemănătoare. Din păcate s-a distrus. Și legat de asta vreau să fac o paranteză. Domnule, am intrat în Uniunea Europeană și mulți ani lumea a crezut că dacă am intrat în Uniunea Europeană ne vor aduce lapte și miere, că vin ei și ne fac ce avem nevoie. Nu se poate așa ceva, noi suntem o țară membră, trebuie să facem totul prin eforturile noastre. M-am uitat la capitolul 15, privind industria, cum se dezvoltă industria în România în viitor. În capitolul 15 scrie, la un moment dat (noi, când am intrat în Uniune deja se distruseseră foarte multe fabrici) „Aveți experiență în domeniul tractoarelor, puteți să faceți o fabrică de tractoare.” N-am făcut nimic până acum. În celelalte ramuri, scrie negru pe alb, am citit zilele acestea pentru că am vrut să mă documentez. Eu am crezut că ne-au lăsat să distrugem totul, de fapt distrusesem noi până să intrăm în Uniunea Europeană, dar ei ne-au spus: „Unde aveți experiență, aveți nevoie și posibilități, faceți ce trebuie. Ați avut fabrică de tractoare, faceți o fabrică două de tractoare.” Dar la noi nimeni nu discută asta. Nu se poate așa ceva, domnule. Noi discutăm ce-a zis Ionescu, Popescu, ca să nu le spun pe nume, ce-a zis Udrea. Nu se poate una ca asta. Noi trebuie să ne ocupăm de problemele țării, domnule, de problemele mari ale țării, domnule, și spun asta pentru că poate mai aude cineva din țara asta și care mai are și putere, că noi nu avem nimic.

Redactor: Să revenim la chinezi, că ai noștri ca brazii…

Florea Dumitrescu: Ca brazii ca brazii, dar chiar așa ne-am tâmpit cu toții?

Redactor: Spuneați de începuturile reformei în China. Întrebau, prin 1976-1979, cum faceți asta sau cealaltă. China a început să se evidențieze, economic, prin 1992-1995. În acel interval au construit un fundament economic și industrial care le-a permis progresul ulterior.

Florea Dumitrescu: Exact, și au pus o temelie la care alții se uitau cu groază. În ultima parte a anului 1982, sau chiar înainte de a pleca eu, m-am dus cu o delegație la Marea Adunare Națională, era o delegație a Frontului Unității Socialiste, și a fost primită chiar de Deng Xiaoping. În timp ce discutam acolo a venit translatorul lui (aveam și noi translatorul nostru) și mi-a spus: „După ce se încheie întâlnirea oficială, tovarășul Deng Xiaoping vrea să discute cu dumneavoastră.” Ca să vedeți un om interesat și deștept. Când m-am întâlnit cu el îmi spune „Domnule, am auzit că sunteți economist, că aveți o mare experiență.. Eu vreau să vă pun o singură întrebare.” Mă gândeam, „ce întrebare vrea să-mi pună, domnule?!” Am început să-mi pun eu întrebări. Zice: „Domnule, noi discutăm, ne certăm” – că se certau în perioada aia… – și adaugă „vrem să ne propunem să stabilim anumite politici, cum le-ați spus și dumneavoastră, și vrem să ne propunem să realizăm creșterea de patru ori a Produsului Intern Brut. Se poate, domnule?” Și eu îi spun: „Dumneavoastră aveți atâtea bogății, și umane, și materiale, financiare n-aveți dar puteți să faceți, puteți să realizați acest obiectiv. Dar nu cu politicile actuale.” Eu tot o țineam pe-a mea. „Nu cu politicile astea, că nu dați aia, nu faceți aia. Schimbați politicile. În ce sens, lăsați oamenii să lucreze, lăsați-i cu inițiative, lăsați-i să vină cu propuneri…” Adică ceea ce fac la ora actuală. Au aproape două sute de miliardari în China, iar milionari se pare că sunt 2-3 milioane. I-a lăsat să câștige bani, chiar dacă se spune că se face o diferențiere, iar acum, după toate documentele, vor să se lupte cu această inegalitate, să dirijeze mai bine salariile, repartiția veniturilor ș.a.m.d. Deci acum se perfecționează.

Redactor: Ce s-a întâmplat după 1990 pe relația cu China? Ce n-a mers?

Florea Dumitrescu: Ce n-a mers, în primul rând, a fost faptul că noi n-am mai avut o economie pe care s-o dirijăm. S-au privatizat, au venit unii, au cumpărat… În al doilea rând, Ceaușescu, cum era el de ocupat, când mergeam la el – nu mai spun când eram ambasador, dar și când eram ministrul finanțelor – se interesa de toate, domnule, de problemele țării. „De ce nu merg întreprinderile alea?”, pentru că nu au materiile prime sau echipamente sau altceva. Făcea o comisie, stabilea de unde luăm banii, v-am spus că m–a trimis și la Moscova. Deci, s-a ocupat de problemele de fond. După 1990, China a continuat să se ocupe de problemele de fond, iar noi ne-am ocupat de fleacuri. N-am avut oameni, cei pe care i-am avut au fost incompetenți și diletanți, că „merge și-așa.” Nu se poate în acest mod, economia trebuie condusă. Vreau să vă mai spun un lucru. Toată lumea zice că s-a vândut întreprinderea aia, întreprinderea cealaltă, și foarte ieftin. Păi dacă i-au lăsat! Eu, când eram ministrul finanțelor, urmăream fiecare întreprindere, cu ce bani lucrează, cu ce materiale și materii prime lucrează, care sunt rezultatele ș.a.m.d. Unde vedeam că nu merg lucrurile trimiteam o delegație, îi ajutau, făceau, era ordine și disciplină. A căzut totul, și căzând… a căzut și relația cu China. Am ajuns de la un miliard, cât aveam pe import-export, a ajuns la un moment dat la două sute de milioane. Dar, lucrul cel mai important. Când aveam un miliard, valoarea schimburilor, aveam grijă la cât exportăm, câte obiective dăm pe credit, pe ce perioadă, având grijă ca lucrurile să meargă în permanență echilibrat și în dezvoltare, în extindere. Nu se poate numai să spui că faci ceva și, de fapt, să nu faci nimic. Nu se poate așa ceva.

Redactor: V-ați deplasat deseori în China, ați participat la multe întâlniri, atât acolo cât și în România. Desigur, la un nivel mult mai mic și nu cu aceeași frecvență, am avut prilejul să întâlnesc sau să particip la unele activități bilaterale și am constatat, de mai mult sau de mai puține ori, manifestarea unei oarecare nemulțumiri, din partea chinezilor, față de modul în care erau tratați.

Florea Dumitrescu: Nu numai față de modul în care erau tratați. V-am spus, la început, că relațiile noastre se bazau pe încredere. N-a mai existat încredere, a început să dispară încrederea. În afară de faptul că economia noastră a căzut, ne puteau ajuta, dar dacă noi discutăm fără să ne controlăm. Eu am scris într-o carte ce s-a întâmplat, după 1990, cu China. Așa-zișii politicieni și lideri ai noștri au avut aici, în țară, ochelari fumurii. Au văzut China de la distanță, sub formula asta: că este o țară comunistă, ce să facem… Uite, domnule, comuniștii aștia ce au făcut, au devenit a doua țară din lume, iar în trecut, la un anumit produs erau pe locul șase, în rest pe locurile 12, 16. Ei și-au propus să facă ceva, au plecat de la sărăcie și au ajuns la glorie pentru că au muncit, iar noi le spunem, în derâdere, comuniști. Păi Statele Unite ale Americii, care aveau patru sute de milioane atunci când noi aveam un miliard (n. red: valoarea schimburilor comerciale), au acum peste patru sute de miliarde, au crescut de o sută de ori. La noi ce s-a întâmplat, făcusem un miliard și, în loc să mergem înainte, am dat înapoi și am ajuns la două sute de milioane. Și nu numai asta, dar din cele două sute de milioane, o sută cincizeci erau importuri și cincizeci erau exporturi. Acum (n. red: mai 2015) avem, de bine de rău, trei miliarde șase sute, patru miliarde, din care 80% sunt importuri. Sunt mărfuri date pe credit, trebuie plătite, luăm dolari din altă parte, vindem în altă parte și plătim importurile de la ei. Trebuie să ne trezim din această stare.

Redactor: Cum s-a decis înființarea Asociației de Prietenie România-China?

Florea Dumitrescu: A fost înființată în 1995. Trebuie să fac o precizare: noi am înființat actuala Asociație în 1995, dar și înainte era o asociație de prietenie, mai mult politică. Se făceau vizite, mai mergea câte un viceprim-ministru, un ministru, și ataca mai mult problema politică. Puțure era la un moment dat, și Eugen Barbu a fost odată vicepreședinte. Deci era o asociație, dar care nu se ocupa de toate problemele. Noi, din 1995, ne-am axat și pe problemele economice, în sensul că am vrut să sprijinim dezvoltarea economică. Am fost în județe – avem aproape 40 de filiale județene – cu toți ambasadorii (n.red: chinezi). În România au fost patru ambasadori pentru care nu conta faptul că se sculau la ora șase dimineața pentru a ajunge la Baia Mare, de exemplu. Când mergeam la Prefectură sau la Consiliul Județean, veneau toți acolo. Cum e în România, spuneau că le trebuie aia, aia. Dar chinezii spuneau: “Încercăm să facem și noi, dar dacă problemele politice nu se rezolvă, nu merg nici cele economice.” Iată, de exemplu… că asta este, vreau să vă spun durerea mea și a Asociației, în general, putem să facem noi orice, dar dacă președintele țării le spune ălora că “luați bani de la comuniști.” Păi uite că acei comuniști au dat Statelor Unite ale Americii un miliard patru sute – au o datorie de cincisprezece mii de miliarde de dolari Statele Unite, la toată lumea – și de când China a mers în sus, au apelat americanii la ei și le-a dat un miliard patru sute, sub diverse forme.
Asociația lor (n.red: Asociația de Prietenie a RP Chineze cu Străinătatea), vreau să vă spun, are un fel de rang al Ministerului de Externe, pentru că ei nu aveau prea multe relații cu Occidentul, și atunci au înființat Asociația de Prietenie (Bobocea: este al doilea Minister de Externe. Mitterand așa a venit în China, eu eram la post la Beijing, ca invitat al Asociației de Prietenie).

Redactor: Cine sprijină activitatea Asociației de Prietenie România-China?

Florea Dumitrescu: Mai mult Ambasada.

Redactor: Ambasada cărei țări?

Florea Dumitrescu: Ambasada Chinei din București.

Redactor: România nu este interesată de activitatea Asociației? Din 1995 s-au rulat mai multe guverne, mai multe partide… Ați spus că ați fost invitat de Jiang Zemin în timpul unei vizite. Din partea română ați fost vreodată solicitați, și mă adresez și domnului Bobocea, să reluați o legătură cu un fost demnitar de nivel mediu de demult și ajuns pe funcții înalte?

Florea Dumitrescu: De liderii români nu. Dar vreau să vă spun că am fost solicitat întotdeauna de liderii chinezi, pentru că atunci când lucram la Beijing mergeam și discutam ore întregi cu ei.

Redactor: Liderii noștri nu sunt interesați…

Florea Dumitrescu: Nu, și nici eu nu m-am dus să le bat la ușă.

Redactor: Nu era interesul dumneavoastră, sunteți pensionar, aveți deja o viață și o experiență. Interesul ar trebui să vină din partea liderilor prezenți.

Florea Dumitrescu: Nu știm, domnule, noi nu știm să facem politică. Politica noastră este politica asta de televizor, să ne uităm toată ziua la televizor să vedem ce a spus unul și ce a spus altul. Nu avem în capul nostru ceva creator pentru oamenii din România, îi lăsăm așa… Chinezii au scos, datorită pașilor pe care i-au făcut, au scos din sărăcie, după ultimele date, cinci sute de milioane de oameni. Ei aveau șapte-opt sute de milioane de săraci, dacă-i socotim și pe cei de la țară. Au produs, le-au dat venituri mai mari, le-au dat produse, se îmbracă mai bine, mănâncă mai bine ș.a.m.d. Sunt lideri adevărați. Restul sunt niște… să nu mai spun acum…

Redactor: Cum vedeți viitorul relației cu China? Se mai poate face ceva? Mai sunt oameni care pot revigora relația?

Florea Dumitrescu: Se mai poate, sigur că da. Oamenii… diferă de cei care au fost până acum. Trebuie să fie oameni care cunosc și care apreciază această relație…

Redactor: Percepția mea este că, începând de prin 2000, noi nu prea mai avem specialiști pe China. Desigur, cunoaștem cele 2-3 excepții de marcă. Dumneavoastră erați specialist în finanțe, dar ați avut un grup de specialiști, cunoscători, în jurul dumneavoastră, toți aceștia v-au sprijinit…

Florea Dumitrescu: Desigur, când am spus că am ajuns la un miliard de dolari schimburi comerciale, nu a fost numai meritul meu, a fost o muncă de echipă, au fost întreprinderile care funcționau. Plus că mai era Guvernul care, atunci când comunicam că în China sunt necesare cine știe ce echipamente, utilaje, reacționa imediat.
Acum, în prezent, ar fi posibil, în primul rând, să ne redresăm noi. Tuturor celor cu care m-am întâlnit le-am spus de nenumărate ori, dacă nu reușim să realizăm produse de care avem și noi nevoie, vom importa totul, până și legume. Dacă nu ne redresăm, nu vom realiza produse competitive, cum putem avea o relație economică bună cu China?

source:rador

听众朋友们,我很遗憾地告诉您,中国的一位老朋友弗洛雷·杜米特雷斯库(Florea Dumitrescu)于4月16日去世。他1927年4月4日出生于罗马尼亚南部Teleorman 县的Necsesti村。作为经济学家的职业是从国家中央银行就业开始的。1969年8月至1978年3月担任共产党政府的财政部长,1972年成为社会主义国家中第一位与国际货币基金组织和世界银行签署协议的部长。1978年7月至1983年4月担任罗马尼亚驻华大使。1984年3月至1989年3月担任国家中央银行行长职务。1995年担任罗中友好协会主席,直到去世。

三年前在接受本台采访时杜米特雷斯库回顾了他抵达中国就任大使的情景:

***

到中国就任前,我已担任了财政部长九年,以这个资格我来理解罗中关系,有两个重要事件使罗中关系更加接近,就是1970-1971年间罗马尼亚发洪水及1977年发生地震。之后,罗中代表团互访越来越多。在这期间,我会见了一些中国代表团,他们来罗要了解灾难后的情况以及如何支援我们。我记得当时由副总理Radulescu带领的一个代表团已在1971年访问了中国,中国给了我们1亿美元的免息贷款来救灾。

其次是在毛泽东和周恩来去世后,中国人开始寻找摆脱社会贫困的办法,且想取得显著进步。当邓小平作领导时,中国人开始问:“我们要做什么?我们要去那里?”然后他们决定学应做什么,积极的办法让经济顺利发展.他们看到在兴建楼房、企业、工厂、农业等事上我们都有发展。那时我们经济年增长率达10-11%。

我到北京后受到国务院副总理的吴兰福接见,并问到我的目标。我回答说希望加强双边关系。他听后说:“大使先生,你们在罗用什么办法得到如此的发展?我们需要做些什么?”这是个根本性的问题,中国有目标,但必须改变方向,而且需要我们的支持。他继续说:“我们非常高兴能接待您,特别是您曾担任财政部长,了解所有的经济机制。我们也想向你们一样,因为我们也是社会主义国家。我们的邻居是日本,但不想学他们,因制度不同,跟美国学也不行,他们也是另一种制度。”

1970年至1978年谈到中国应该采取什么行动。当时中国不知道与西方体系合作。我说,“我们早就进入国际市场,同德国、法国、意大利等国我们都有关系,但是我们没有钱来修建工厂,增产及增加出口,所以我找到国际货币基金组织和世界银行。我告诉吴副总理说:“我们必须先用金融工具。我们虽与许多国家有关系,但我们进出口水平较低,我们的工业不那么发达”。我强调用贷款及发放与得到贷款的必要。当时,中国只在国内投资,我说,罗马尼亚不但在国内,也在阿拉伯国家、亚洲国家投资,希望以这样的方式同中国合作。最后,在说完了我所有希望与目标后,他立即表示:“亲爱的大使,我们认真听了您的话,但我们没有发放和获得贷款,也没有允许在外投资或获得投资的法律。这样就不做这种贷款和投资”。我说,如果不采用这种法律,就会继续这样下去。他们说:“我们不投资,我们也不接受投资。如果我们给的话,就是直接援助。”他们已经在越南、印度尼西亚,在周边国家捐赠了数十亿美元的援助。给了越南20亿美元,因越南人也被俄罗斯人拉拢。我们不要以为这都是免费援助,而是20-40年的长期贷款。所以,他们送出很多钱但效率很低。改革开放后,与中国开始合作的第一个国家是罗马尼亚,两年内我们改变了中国所有的经济机制。

我告诉你:中国改革开放政策大都是基于罗的经验。这是所有在那个时代的人都承认的事实。

我们在两年内将交易额从4-5亿美元增加到10亿美元。当我们的交易达到10亿美元时,媒体予以报导,大家都知道。苏联大使Şcerbakov在招待会上他问我:“Florea,你是怎么做到的?莫斯科给我打电话说你们已经达到10亿,而我们才7亿。我们同中国有数千公里的边界,我想知道,你是如何做到的”。我说,“这不是奇迹,只是加强了合作”。

1982年下半年,我见到邓小平。他说:“我们希望制定一些政策,就像你所说的那样。我们希望中国国内生产总值增加4倍。先生认为可行吗?”我回答说:“中国有这么多的财富,不论是人力和物力,财力不行,但可以达到这个目标。只是不能用当前的政策,要改变政策。让百姓尽量工作,让他们提意见,提建议。”

现在他们就是这样做。中国国家领导让百姓挣到钱,尽管有差距,但据公布的文件,他们要去除不平等,更好管理工资及收入的分配。所以他们有改善。

1994年至2018年 当然,中国也帮了我们很多。1970年洪水后,他们给了我们约50-60个项目,一家钻石厂等,而这都帮助了罗马尼亚的现代化和行业发展。由于他们的帮助,我们发展得就更容易了。另外,在政治方面,他们总是和我们站在一起。1968年,当齐奥塞斯库组织了人民大会批评俄国人入侵捷克斯洛伐克,并在普鲁特河岸调动坦克,周恩来总理在1968年8月23日 – 当时罗马尼亚国庆节 – 来到罗驻华使馆宣称:“如果罗马尼亚遭到袭击,我们将与罗马尼亚站在一起”。他是想让所有在场的人都听见。

你们应知道,我们的友谊是特殊的,不像我们见面握手、亲吻、吃饭就行了。不是这样,我们的关系是相互信任,我信任他,他信任我。当两国相互信任时,事情就容易了,人们互相理解也容易了。

***

听众朋友们,以上您收听了Florea Dumitrescu在2015年接受本台记者采访的部分内容。他在1978年至1983年期间任罗马尼亚驻华大使,1995年以来任罗中友好协会主席。今年4月16日因心脏病梗塞去世,享年91岁。4月19日举行葬礼,许多朋友、同事以及中国驻罗大使徐飞洪和使馆成员参加了葬礼。

***

今天的节目到此结束。听众朋友们如感兴趣可以介绍自己的想法、意见,也欢迎您发给《万花筒》节目主持人马利安  共同分享。感谢听众朋友们的收听,祝大家平安,下次节目再见!

苏燕(译审)source: rri.ro

 

 

Apr 20, 2018